Interviu cu Florin Lăzărescu

flazarescu011

Este unul dintre scriitorii români contemporani apreciaţi în ţară şi traduşi în străinătate, spune că se poate trăi din scris în România şi nu ar pleca definitiv din ţară şi nici din Iaşi, unde trăieşte. Este şi scenarist, a câştigat premii la festivaluri internaţionale de film, iar în prezent lucrează la un lungmetraj cu regizorul Radu Jude. Are umor, nu se plânge de foarte multe şi pare să ia lucrurile aşa cum vin. Recent, i-a apărut la Editura romanul Amorţire. Despre această carte şi despre multe altele am stat de vorbă cu

SemneBune: Cum a fost primit Amorţire? Ai apucat să îţi faci o idee? Şi nu (prea) mă refer la critică.

: Deşi a trecut doar o lună şi ceva de la apariţie, am foarte multe reacţii şi pot spune fără rezerve: e cea mai controversată receptare a unei cărţi de-ale mele: de la un roman „emoţionant” la unul „fără emoţie”, de la „scris impecabil” la „scris stângaci”, de la „roman de maturitate” la unul „tineresc”, de la o carte „tristă” la una „umoristică”… Şi personajele principale sunt la fel de controversate, citite în chei diferite. Evghenie a fost văzut, pe rând, fotograf, poet ratat sau un filosof al cotidianului. Doamna Stoican, babă ţicnită ori doamnă distinsă… Am mai observat că Amorţire place mai tuturor celor care trăiesc în afara orgoliilor şi frustrărilor literare, care citesc din plăcere, şi displace celor care-mi scormonesc prin biografie motive să nu le placă, chiar dinainte de a-l fi citit. Oricum, numărul celor din prima categorie e mult mai mare. Una peste alta, mă bucur că romanul e comentat cu patimă, că atrage, că-i viu.

SB: În cât timp ai scris acest roman?

FL: În vreo doi ani şi ceva, fără să însemne că am lucrat opt ore pe zi în răstimp. Dar e cartea care m-a „chinuit” cel mai mult, care mi-a consumat cel mai mult timp fizic la scriere.

SB: Ce simţi când termini de scris o carte?

FL: Cam ce simţi după ce-ai făcut dragoste.

SB: Cum alegi numele personajelor? Uite, de ce Evghenie, de exemplu?

FL: Pentru mine, alegerea numelor e o chestiune de fonetică, de cum îmi sună. Nu mai ţin minte când şi de ce mi-a venit numele Evghenie în minte. Pur şi simplu, mi-a plăcut mie. Pe de altă parte, din motive de fonetică, am schimbat numele personajului feminin principal, cu puţin timp înainte de a preda cartea în editură. Pe doamna Valeria Stoican o chema iniţial Vera Enache. La relectura cărţii, mă deranja asocierea sonoră între Evghenie şi Enache, între „ghe” şi „che”.

SB: Care personaj din Amorţire ţi-e (mai) drag?

FL: Păi, toate mi-s dragi, până la, aparent, cel mai neînsemnat personaj secundar. Toate îşi au rolul lor foarte important pentru mine. Altfel nu le-aş mai fi scris. Dacă mi-ar plăcea în special unul singur ar însemna că pe celelalte le-am pus în pagină doar ca să le fac de râs.

SB: Cum scrii, faci un plan cap-coadă, schiţezi personajele şi apoi te pui pe treabă sau laşi poveştii o oarecare libertate, să se ţeasă cumva pe parcurs?

FL: Întotdeauna pornesc de la o structură scrisă şi nu prea mă abat de la ea. Şi, cum e structura mea, mă simt întotdeauna liber în interiorul ei.

SB: Ai în minte un public anume când scrii? Faimosul public-ţintă, suntem în era marketingului şi a proiectelor de toate felurile, inclusiv în .

FL: Treaba asta cu publicul intervine abia după ce publici cartea. Mi se pare caraghios şi neprofitabil să scrii cu un public-ţintă în cap. Mai bine te apuci de un biznis adevărat, nu de . Sau, chiar şi când mă gândesc la el, publicul meu ţintă e destul de indefinit: cei care iubesc literatura la fel ca şi mine. Sunt conştient că pare o prostie din partea mea, dar mi-o asum. Într-o lume în care mai totul e marketing, cred că arta nu trebuie să urmeze dictonul „clientul nostru, stăpânul nostru”.

SB: Cum percepi cititorul român, publicul român de carte? Crezi că are prejudecăţi, idei fixe, chestii din astea?

FL: Ca punct forte, cred că există încă mulţi cititori în România care nu se lasă păcăliţi de marketingul despre care vorbeşti. Ca puncte slabe, da, mi se pare că există şi destule prejudecăţi greu de scos din mintea cititorului român: literatura bună trebuie să-ţi îmbogăţească vocabularul, să fie scrisă doar cu cuvinte multe şi frumoase, neapărat cu fraze alambicate; „scriitorii noştri” nu pot fi la fel de buni ca occidentalii; n-are cum să fie scriitor adevărat, dacă-i prieten cu mine pe Facebook; dacă textul mă face uneori să zâmbesc sau chiar să râd în hohote, înseamnă că nu-i profund; dacă nu-mi place mie, cartea e musai proastă; eu mă pricep la literatură la fel sau mai bine ca autorul…

SB: În continuare, există scriitori români buni necunoscuţi pentru o mare parte a publicului, inclusiv eu am prieteni cărora le vorbesc despre unii şi mă privesc pieziş. Şi sunt oameni care citesc, oameni preocupaţi de fenomenul cultural, în general, nu vorbim despre cei care n-au mai pus mâna pe o carte din liceu. Care e problema şi care ar putea fi soluţia? Adică, editura nu face suficient pentru promovare? Să fie autopromovarea soluţia, interacţiunea pe cont propriu cu publicul? Facebook e un exemplu bun…

FL: Există situaţii pe care nu le poţi schimba peste noapte. Dar, încet-încet, totuşi, se schimbă. Să nu uităm, de exemplu, că înainte de lansarea colecţiei „Ego. Proză”, de la , era o performanţă pentru un prozator român tânăr să vândă trei-patru sute de exemplare. Astăzi, la nici zece ani, există autori care au pornit din „Ego. Proză” şi vând mii de exemplare. Chestia asta cu autopromovarea e ok, dar mai trebuie să ai şi ce promova. Apoi, cred că, înainte de toate, treaba scriitorului e să scrie, nu să facă marketing.

SB: Revenind la scris, ai vreo aşa-zisă obsesie, care s-ar putea transforma în subiect?

FL: Păi, toate cărţile pe care le scriu pornesc de la o obsesie. De exemplu, Lampa cu căciulă a pornit de la obsesia că am datoria să vorbesc despre o lume fabuloasă – cea a copilăriei în comunism –, care n-o să mai existe niciodată la fel. Amorţire a pornit de la frica de moarte, care m-a pocnit la un moment dat din senin. Mai am o schemă de roman – chiar foarte amplă – pusă pe hârtie. Numai că acum vreo lună mi-a venit în minte, într-o conversaţie banală cu un prieten, o scenă de pe timpul foametei din ’46, povestită de un bătrân. Şi mi s-au declanşat în cap o groază de poveşti pe care le-am auzit despre perioada respectivă. Una, în special, care mă obsedează încă din copilărie, prin suprarealismul ei: despre o cămilă rămasă de la soldaţii ruşi, după război, într-un sat din Moldova. Şi deja mă obsedează un nucleu de roman: după război, un adolescent şi o cămilă trec împreună prin secetă şi foamete. Omul supravieţuieşte, cămila nu. Am să încep să mă documentez despre perioada respectivă şi, când văd că am acumulat suficient, fac schema şi trec la scris.

SB: Cum e scrisul tău, mai mult inspiraţie sau mai mult disciplină?

FL: Şi, şi, în egală măsură. Degeaba ai inspiraţie dacă n-ai disciplină şi invers.

SB: Ce citeşti acum? Sau care e ultima carte pe care ai citit-o şi ţi-a plăcut?

FL: Taci, te rog! a lui Raymond Carver, care-i, de fapt, o relectură. Îmi plac relecturile. Apoi, e prea mult gust de plastic, de E-uri, de modificări genetice în literatură contemporană, încât să găsesc des o carte nouă de ficţiune care să mă ţină mai mult de 50 de pagini… În mare, în ultimii ani, am citit mai multe cărţi non-fiction – în special, psihologie – decât ficţiune.

SB: Spune-ne un scriitor pe care îl admiri. Şi unul care nu îţi place. Trebuie să fie, toţi avem…

FL: Îmi pare rău. În ce mă priveşte, nu-i adevărat. Chestia cu „actorul favorit”, „cartea favorită”, „culoarea favorită” mă punea în încurcătură şi în copilărie, când completam în „oracol” (sper că mai ştie cineva ce era ăla). Topurile literare mi s-au părut întodeauna stupide, pentru că acestora le scapă nuanţele. Iar literatura e despre şi stă în nuanţe. Mi se întâmplă uneori să-mi stârnească mai multă admiraţie – pe moment, atunci când citesc – povestirile lui Topîrceanu, considerat un autor român mărunt, decât, să zicem, cele ale lui Julio Cortázar, care-i în topul a sute de mii de cititori… Îi admir pe toţi scriitorii care reuşesc să mă emoţioneze cu ceva, indiferent de naţie, care nu-mi lasă impresia că s-au apucat de scris ca să parvină într-un fel sau altul, ca să vândă un produs fuşerit unui public-ţintă bezmetic, ca să dea bine la critică, ca să ia premii şi să fie admiraţi…

SB: Ai mai scrie dacă ai avea bani multi? Dar mulţi. Să poţi face orice ai vrea. Chiar aşa, ce altceva ţi-ai dori să faci?flazarescu022

FL: Păi, cu rare excepţii, eu cam fac numai ce vreau, de-o viaţă întreagă. Şi nu mă refer numai la scris. N-am deloc sentimentul că am ajuns unde m-a purtat valul, ci fix acolo unde am vrut eu. Am 39 de ani şi când mă uit în urmă nu văd niciun compromis adevărat pe care să îl fi făcut. Totdeauna am ales conştient ce vreau să fiu. N-am deloc obsesia banilor. De vreo zece ani încoace câştig suficient cât să nu am niciun fel de griji materiale. Trăiesc cu impresia că am fix atâţia bani cât îmi doresc, suficient de mulţi încât să fiu fericit sau măcar ok cu viaţa mea. Cât despre „altceva” – şi chiar regret asta – mi-ar fi plăcut să fiu un bun interpret de chitară clasică. Din păcate, m-am apucat târziu de studiu şi o să rămân doar un mediocru, dar pasionat interpret de chitară clasică.

SB: Ai pleca din România? De tot. Încă e un fenomen la noi dorinţa asta de a spune că ţi-ai lua câmpii, chiar şi numai declarativ.

FL: Nu-i prima dată când spun: nici măcar nu mi-a trecut prin cap vreodată să plec definitiv din România. Pentru că e acasă, pentru că e o ţară pe care mi-o asum cu bune şi rele şi nu cred deloc că-i printre cele mai jalnice spaţii în care m-aş fi putut naşte. Am norocul să fi ajuns în zeci de locuri din lume – unde nici nu visasem în anumite etape ale vieţii –, să stau acolo în cele mai bune condiţii şi pot spune cu mâna pe inimă: mă simt perfect doar acasă. Ştiu, poate suna bizar, dar în orice loc din lume în care stau mai mult de o săptămână mă plictisesc crunt, până la depresie. Acasă, niciodată.

SB: Dar din Iaşi ai pleca? Să zicem că s-ar ivi nişte proiecte (uite că mă lovesc de cuvântul ăsta încă o dată) care ar necesita mutarea la… Cluj, să nu zic Bucureşti, e un clişeu deja. De fapt, întrebarea e dacă te simţi legat de un loc, dacă are importanţă unde te afli.

FL: Păi, când spun acasă, spun în primul rând Iaşi. Nici din Iaşi n-aş pleca definitiv niciodată. Am avut la un moment dat un contract în faţă, pe care numai trebuia să-l semnez: să mă mut la muncă în Bucureşti şi câştigam într-un an cam cât un antrenor de fotbal de la o echipă bună din Liga 1. N-am făcut-o şi chiar mă felicit când îmi amintesc, pentru că – m-am gândit atunci şi sunt sigur acum – mi-aş fi pierdut libertatea. La ce bun să am mai mulţi bani decât îmi trebuie, pe care să-i cheltuiesc prosteşte în cele maximum două săptămâni libere pe an, presupuse de un aşa contract? Nu visez la vilă cu piscină, la maşină de sute de mii de euro, la avion personal. Câştig din ceea ce ştiu să fac – literatură, scenarii, organizări de evenimente culturale – suficient cât să trăiesc în Iaşi într-un apartament obişnuit, să am o maşină obişnuită, să nu mă sperie niciodată facturile, preţurile benzinei sau cele din supermarket, să n-am nici cea mai mică rată, să-mi permit să plec oricând şi până în Brazilia, dacă vreau asta cu adevărat – e cam tot ce-mi doresc, în plan material, de la viaţă. În plus, n-am niciun şef, iar de cele mai multe ori mă culc şi mă trezesc când vreau. De ce-aş pleca definitiv din Iaşi? Simt că pot face de aici orice îmi doresc.

SB: Te afectează gălăgia politică de la noi sau reuşeşti să tragi o linie şi să te izolezi, cumva?

FL: M-a afectat. Eram foarte implicat în a urmări zi de zi lupta politică. După vara trecută, mi s-a luat parcă un văl de pe faţă: de ce-mi consum eu nervii cu aşa ceva?! De izolat, nu te poţi izola, dacă-ţi pasă ce se întâmplă cu ţara ta. O să intervin de fiecare dată în spaţiul public măcar cu părerea mea, când simt că aceasta poate să conteze. Dar pasiune în politică n-aş mai vrea să pun vreodată.

SB: De ce fotografie? În ultima vreme, te-ai lipit de aparatul de fotografiat. E încă o preocupare orientată spre vizual, pe lângă scenaristică. Nu te rupe de literatură? Sau o completează?

FL: Fotografia n-are nicio legatură directă cu literatura, aşa cum n-are nici scenariul. Sunt limbaje total diferite. Fotografiatul şi scenaristica mă rup de literatură la fel ca mersul pe bicicletă. Nu poţi scrie non-stop literatură, normal că mai e loc şi de alte lucruri, ca la orice om.

SB: Cum te-ai apucat de scenarii, ţi-ai dorit asta sau a fost conjunctură? Liantul dintre ele e scrisul, totuşi, lumea filmului e un pic altfel decât cea literară, nu?

FL: Am ajuns să scriu scenarii cu totul conjunctural. Pe urmă am avut ocazia, vreo patru ani, să o fac la modul profi, pentru televiziune. Dar, repet, scenaristica n-are legătură cu literatura şi numai un om care nu se pricepe ori la una, ori la alta poate să vadă legături precise. Cred că peste 90 la sută dintre scriitorii foarte buni nu pot fi nici măcar scenarişti decenţi, pentru că, de exemplu, filmul e muncă de echipă, trebuie să renunţi la orgoliile de artist, trebuie să-ţi pui scrisul în slujba regizorului, imaginii, actorilor etc.

SB: Citeam pe undeva că ai în lucru, împreună cu Radu Jude, un lungmetraj: Aferim. Spune-ne câte ceva despre el.

FL: Scenariul e deja scris, am şi câştigat finanţare pentru el. E o poveste de la începutul secolului al XIX-lea, care se petrece în Ţara Românească. Un zapciu (un fel de poliţai al vremii) şi fiul său pornesc în căutarea unui ţigan rob fugar. Prilej de a vedea mentalităţile şi grozăviile epocii, de a urmări o relaţie între un tată grav bolnav şi un fiu hiperemotiv, de a-i înţelege mai bine pe concetăţenii noştri rromi de astăzi.

SB: Ţi-ar plăcea să lucrezi cu un regizor anume, îţi place mult unul anume? Vorbesc despre numele mari, universale.

FL: Sunt deja ani buni de când fac echipă cu un regizor care-mi place foarte mult: Radu Jude. Şi mi-e de-ajuns de „mare”. Pot da o listă întreagă de regizori celebri, „universali”, care n-au câştigat niciodată la Sundance, care n-au fost niciodată selectaţi la festivalurile de la Berlin sau Cannes.

SB: Ai vreo întâmplare haioasă sau altfel, care ţi-a rămas în minte, legată de vreun cititor? Admirator sau nu.

FL: Extrem de multe. Comunic mult cu cititorii mei, dar nu din motive de marketing, ci pur şi simplu pentru că sunt comunicativ (am avut printre primele bloguri din România, am cont de Facebook, adresă de mail publică pe site-ul meu – sunt uşor de găsit)… Am mulţi cititori chiar şi în străinătate, cu care sunt „prieten” pe Facebook ori îmi scriu pe mail. Dau vreo două exemple, la nimereală, de întîmplări haioase: un licean din Franţa, care mi-a trimis o scrisoare tradiţională, pe adesa Editurii Polirom, din alea de mână, care vin prin poşta străveche, cu un cartonaş special, în care mă ruga să-i dau un autograf; un domn care mi-a cumpărat Lampa cu căciulă din tren, de la Matei Florian, contra unei sticle de pălincă; un vecin de-al părinţilor mei, care a încercat să mă mituiască să-l „bag” şi pe el personaj într-o carte…

SB: Ai avut vreun turneu de carte prin România? Dacă nu, ai de gând, ţi-ar plăcea? Unde ai merge?

FL: Lecturi publice prin România am mai avut, dar niciodată un turneu. Mă gândesc să fac unul cu Amorţire, dar în toamnă, când se întoarce lumea din concedii sau vacanţă. Asta pentru că am fost deja întrebat concret de unii librari sau cititori: „Când vii în Cluj/Braşov/Timişoara/Bacău/ Sibiu/ Arad?”. Dar, sincer, pe de altă parte, sunt mai emoţionat şi mai emotiv la lecturile publice din ţară. De multe ori, mi s-a întâmplat să vină mai mulţi oameni la lecturile mele din Paris, Viena, New Orleans, Zagreb ori Berlin decât în Iaşi sau Bucureşti. Oriunde altundeva în ţară mă tem că or să fie doar trei oameni în sală. Mă mai gândesc dacă are noimă. N-o spun cu superioritate, nu visez la un public care să rupă uşile la apariţia mea, ci pur şi simplu îmi place să evit situaţiile penibile.

SB: De ce ţi-e frică? Bătrâneţe, moarte, singurătate, altceva…

FL: De toate astea trei pe care le-ai enumerat. Poate mai puţin de singurătate.

SB: Unde şi cum te vezi peste 20 de ani?

FL: Sub rezerva unor situaţii de forţă majoră, sigur în Iaşi, la aceeaşi adresă, făcând cam aceleaşi lucruri pe care le fac şi acum.

SB: Un gând pentru finalul acestui dialog? Ceva mai puţin protocolar, nu ştiu, la ce te gândeşti acum, de exemplu. Vorba FB, că tot ne învârtim destul pe acolo: what’s on your mind?

FL: Eu n-aş putea fi protocolar, chiar şi să-mi propun, nici cu Papa de la Roma … Sincer, mă gândesc că e un un interviu cam lung. Oare câţi vor avea răbdarea să-l citească până la capăt? Oare câţi hateri literari am reuşit să atrag cu interviul ăsta?

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Dorina Tătăran
Colaborator SB

Traducătoare de literatură la o casă importantă de editură din România, Dorina a fost premiată în 2012 la ediția a III-a a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, secțiunea Proză scurtă. Este o fidelă cititoare de „sud-americană”. Scrie proză scurtă dar se ferește să publice (încă). Iubește cafeaua și florile.

Număr articole publicate : 176