Interviu cu Bogdan Constantinescu

Decât să cobori literatura în faţa şaormăriei, mai bine o ţii acasă, la un ceai cald. (BogDan)

 

IMG_7925+SemneBune: Bogdan cronicarul de concerte metal și nu numai, Bogdan poetul, Bogdan PR la RSS Pub, Bogdan suporter al Stelei, Bogdan blogger. Mai sunt de adăugat pe lista aceasta și altele?

Bogdan Constantinescu: Lista aia mă face să mă sperii. Uite ce multe fac, eu când mai am timp şi de mine? Dar să depăşim momentul de panică şi să spunem că mai cânt la chitară şi, mai ales, reuşesc să-mi trăiesc viaţa într-un ecosistem potrivnic ei. Când reuşeşti să elimini sinuciderea ca opţiune într-o societate aşa cum este a noastră, înseamnă că ai câştigat.

SB: Să vorbim puțin de RSS Pub și de proiectele adiacente lui.

BC: RSS Pub se doreşte un “ca acasă” al blogărilor. O concepţie care să anuleze “bisericuţele”. Le ştii şi tu, probabil că ştie toată lumea la ce mă refer. Aici ne-am dori să-i facem să simtă că sunt acelaşi lucru. Oameni, căci la asta se rezumă tot. În clipa când dai “publish” la ultimul post al zilei şi te pui în pat, din A-lister, X-lister, campanii, topuri, relevanţă şi toate celelalte nu mai rămâne nimic. Dacă eşti suficient de imprudent încât să te culci într-un pat gol, atunci e şi mai grav. Ştii, iarna este grea, indiferent de forma ei, iar două braţe care să te strângă la piept sunt singurul lucru de care ai nevoie. Ei bine, braţele astea ne dorim să fim noi. Ne plac toţi blogării. Ne place, de fapt, blogosfera şi credem în forţa ei, demonstrată deja de-atâtea ori. Tocmai de aceea am iniţiat acest spaţiu în care să facem tot posibilul pentru a ne aşeza cu toţii la masă. Avem planuri şi idei. Vom face lucruri cu, alături şi pentru ei, inclusiv lucruri la care, poate, accesul le era îngreunat până acum. Vom încerca să sprijinim arta în toate formele ei, mai ales tinerii artişti, pentru că ştim cum este la început de drum. Şi ştim că blogării sunt artişti. Nu, vorbesc serios, nu era o glumă. Desigur, ne vom îndrepta privirile şi spre zona “corporate”, pentru că şi aici avem un filon care încă nu a fost exploatat şi este păcat că lucrurile sunt aşa cum sunt. Cât despre proiectele adiacente, sperăm ca la mijlocul lunii martie să demarăm şi RSS Radio, un post cu streaming online (audio şi video, pentru că lucrurile pe care le vom face au nevoie şi de o parte vizuală), care va propune câteva emisiuni unice în piaţa de new media, măcar şi prin prisma modului de abordare. Şi toate acestea dorim să le creştem sănătos şi real. Nu ne interesează cifrele de dragul cifrelor. Ne interesează oamenii, de dragul lor, pentru că şi noi suntem oameni. Iar cel mai bun exemplu pentru asta este portalul toateBlogurile.ro, unul care adună la această oră peste 16.000 de membri şi care exact aşa a crescut de-a lungul anilor, cu oameni.

IMG_7926+SB: Tot mai mulți scriitori de pe la noi sunt atrași de ideea de blog. Cât poate ajuta acest instrument promovarea unui scriitor?

BC: Blogul poate face diferenţa. Nu pot să uit că primul meu volum a fost scris, practic pe blog. Şi nu pot să uit cât de mult a contat blogosfera la lansare. După ce am trecut de 1.000 de descărcări ale volumului, am renunţat să mai număr. Am avut acces la un public pe care în alte condiţii mi-ar fi fost greu să-l adun. Consumatorii români de literatură există, doar că am senzaţia că se pierd de foarte multe ori în elitisme inutile. Să citeşti o carte nu este cine ştie ce, probabil că oricine poate face asta, indiferent de coeficientul de inteligenţă. Este infinit mai greu să repeţi fenomenul, să iubeşti cartea până la sfârşitul vieţii. Este greu pentru că zilele de ieri, azi şi mâine sunt asasini tăcuţi ai oricărui tip de dragoste cunoscut. Poate de aici şi absenţa lui din piaţă, mai ales când vine vorba de nume care nu au rezonanţă. Consumatorul stă acasă, se uită în oglindă şi se mândreşte că a citit o carte a lui, să spunem, Cărtărescu. Mercantilitatea i-a răpit plăcerea de a citi orice, iar acum stă cu branula de cognoscibilitate în braţ.

SB: De unde vine pasiunea ta pentru literatură și pentru poezie în special? Ce repere ai în poezie?

BC: Cu siguranţă de la tatăl meu. Am crescut într-o casă în care se aflau aproximativ 7.500 de volume. Volume aşezate inclusiv într-o bibliotecă pe care o construise tata, după planurile sale, pentru că nu mai ajungeau celelalte două. Dacă părinţii vecinilor mei le cumpărau puradeilor din dotare espadrile şi lanţuri de aur, tata aducea acasă cărţi. Avea un buget lunar pentru asta. Când veneam din stradă, unde vedeam cum se dă cu pumnul, mă aşezam în pat şi citeam. Aveam o altă lume. Desigur, asta mi-a produs şi probleme. Am rămas undeva între două lumi. Blocul nostru avea şase scări, grupate tematic în două părţi distincte. Primele trei aparţineau vulgului, iar băştinaşii lor se uitau ciudat la mine pentru că ştiam să mânuiesc peste 30 de cuvinte şi trei concepte. Celelalte trei erau ale intelectualilor şi mă priveau ciudat pentru că le păream dubios prin asocierea cu ceilalţi. Crescând, am constatat că nu s-a schimbat nimic în ciuda faptului că a crescut ordinul de mărime. Cum ar spune Gheorghe Dinică, “ce ţară mică, câteva mese!”. Dumnezeu să te odihnească, maestre! Cât despre pasiunea pentru poezie, eu aş spune că este pur şi simplu pasiune pentru literatură. Când ard literele în tine nu mai contează forma, contează doar să întreţii focul. Repere? Vezi tu, aici mi-e greu să răspund, pentru că nu aş vrea să nedreptăţesc pe nimeni. Am să spun doar că dacă aş fi putut avea doi taţi şi şansa să-l pot alege eu pe al doilea, acela ar fi fost Nichita Stănescu.

SB: Ce a însemnat pentru tine Incubatorul de Condeie 2010?

BC: A însemnat primul moment din viaţa mea în care nu am putut să-mi controlez emoţiile. Stăteam acolo, în faţa unor oameni care scriau de ceva vreme, aveam o diplomă în mână şi mă întrebam cum de mă nimeriseră tocmai pe mine, aşa zăpăcit, răsfăţat şi nestatornic. Acasă, după ce am avut nevoie de câteva zile să diger tot ceea ce primisem, am decis că acesta este un drum. Unul pe care-l căutam de multă vreme, mai ales că mi se spusese în mod repetat că ar trebui să calc pe-acolo. Incubatorul de Condeie nu a făcut decât să pună exact acea picătură de care mai era nevoie, pentru că era nevoie de una din partea celor care cunoşteau cu adevărat valoarea unui cuvânt scris. Am îmbrăcat de atunci haina şi am promis că nu o voi mai da vreodată jos.

SB: Ai publicat un volum de poeme, . Acum scrii socio-poetry pe SemneBune. Crezi că publicul tău de pe blogul personal poate să guste și poezie?

BC: Poeme în proză, mai precis. Şi cred că publicul meu, deşi urăsc sintagma asta, pentru că mie nu-mi aparţine nimic altceva decât fascinantul noroc de a fi citit, gustă poezia. Sunt oameni care poate la prima vedere par reci şi indiferenţi cu literatura, dar să nu uităm că blogurile lor nu reprezintă sub nici o formă ceea ce fac ei acasă. Acolo îi bănuiesc sincer de alte apucături, de data asta extrem de sănătoase spiritului. Doar că România este locul în care munceşti ca să mănânci, nu ca să avansezi, aşa cum se întâmplă pe la alţii. Şi atunci, pe cine să intereseze cultura? Asta nu vinde. Aşa că o păstrează fiecare pentru el. Cumva am senzaţia că e mai bine aşa. Am fost cândva în preajma unei discuţii în care unui individ extrem de bine pregătit din punct de vedere intelectual i s-a reproşat că vrea să “epateze” şi că face pe “fiţosul”. Decât să cobori literatura în faţa şaormăriei, mai bine o ţii acasă, la un ceai cald.

SB: O altă pasiune de-ale tale, pe care am amintit-o la început este muzica rock. Care este istoria ta cu acest gen muzical? Voi da puțin din casă și voi spune că ai fost chiar solist într-o trupă.

BC: Iar trebuie să mă întorc la tata. Pe la 12 ani ascultam Madonna, Sandra, Nena, Sabrina (ah…!!!) şi alte stimate doamne ale vremii, care mai de care mai virgine. Tata s-a dus într-o zi la piaţă şi a venit cu un disc bulgăresc. Pe el scria Deep Purple. Prima piesă rock pe care am ascultat-o vreodată a fost “Child in time”. De-atunci s-a schimbat totul. Duduia blocul sub boxele de 75w. Mi-aduc aminte că la un moment dat ascultam AC/DC. Mă rog, dat fiind că scosesem boxele pe balcon şi lucrurile erau cam la maximum din scala de volum, aş spune că asculta toată partea aceea de cartier, nu numai eu. Din blocul vecin am văzut cum un domn înalt, cu păr lung, îmi face semne de aprobare şi mă aplaudă. M-am simţit extraordinar în clipa aceea, nu eram singurul nebun frumos. Peste scurt timp aveam să aflu că acel domn era Octav Teodorescu, de la Octave. Ehei, ce vremuri! Cât despre trupă, da, pusesem ceva pe picioare şi, da, eram solistul vocal. Aveam şi câteva piese, trupa se chema Oratio Mentis (da, ştiu!), dar privind în urmă aş spune că este mai bine că nu am ajuns să urcăm pe scenă. Am făcut-o eu alături de alţi oameni, la un moment dat dragostea mea pentru sunete a produs chiar mai mult de-atât, dar am rămas pentru moment doar consumator de muzică. O să văd, poate viitorul îmi va produce şi aici surprize.

SB: Cum vede cronicarul de concerte piața underground de rock? Există similitudini cu ceea ce se întâmplă și în literatura contemporană românească?

BC: “Piaţa underground de rock” este un concept frumos şi eşti amabil că-l desenezi. Eu aş spune că aşa ceva nu există. Există, în schimb, exaltaţi, visători frumoşi, victime ale speranţei, oameni care continuă să creadă. Mă refer la organizatori şi la cei aproximativ 100 de spectatori pe care aproape că am ajuns să-i cunosc, pentru că sunt peste tot. În clipa când un producător oferă publicului său un festival de trei zile, cu aproximativ 20 de trupe, la preţuri modice, iar de-a lungul celor trei zile acolo se adună un total de maximum 90 de oameni, total care include câinii din zonă, paza şi Salvarea, nu poţi să spui că ai o piaţă. Ai un vis. Bine, aici am putea vorbi de multe alte lucruri care sunt adiacente problemei, recte calitatea muzicii şi spectacolului, publicitatea făcută evenimentelor, zilele alese pentru eveniment, locul ales pentru acesta, dar dacă ne apucăm discuţia asta nu mai terminăm. O să am suficient timp pentru ea, la RSS Radio, căci nu o terminăm într-o singură emisiune. Însă nu avem o piaţă. Eu nu pot să consider că există. Şi la fel ca-n literatură, oamenii nu mai ştiu să consume, o fac haotic, de cele mai multe ori dominaţi de atracţia numelui. Ca să fiu înţeles am să dau şi aici un exemplu sub forma celui de mai înainte, legat de Cărtărescu. Avem o trupă, Breathelast, de exemplu. Da, ştiu, nu mai este chiar “underground”, dar exemplul este oricum perfect. Ei bine, dacă trupa asta era străină am fi stat la coadă să luăm bilete de 200 lei ca să o vedem. Aici ne mulţumim să stăm pe-acasă în loc să ne ducem la un concert care ar costa 20 lei, dar suntem extrem de fericiţi că am ascultat o glumă tristă cum ar fi “Lulu”. Na, aia vine de la Metallica. Dacă sunt similitudini cu literatura contemporană românească? Eu cred chiar că lucrurile stau, în mare măsură, la fel.

SB: Pe blog-ul personal ataci mereu probleme de actualitate, relevante sau mai puțin relevante.  Dacă ar fi să faci o analiză a societății românești din 2013 în cel mult 140 de semne, ce ai spune?

BC: O cocină sinistră, numai bună de servit ca subiect pentru manualele de patologie, populată de personaje care, în majoritate, pot fi considerate cel puţin patibulare.

SB: Spune-mi o carte pe care ai citit-o anul acesta și pe care vrei să o recomanzi cititorului de SemneBune.

BC: Mai bine îţi spun ce am recitit şi fac asta pentru că de fiecare dată când citesc acele rânduri descopăr lucruri noi şi pentru că eu consider că acest volum nu trebuie să lipsească din cultura unui om care vrea să scape. Sau măcar să se apere. Este vorba de “Convorbiri cu Octavian Paler”, volumul lui Daniel Cristea-Enache. Am descoperit acolo şi boala celor maximum 140 de semne pe care mi le-ai cerut mai sus, şi modalitatea prin care să o ţii departe de tine, măcar cu aproximaţie. Din nefericire am descoperit că nu este vindecabilă şi că fiecare an îi acutizează modul de manifestare, dar asta este o poveste tristă care ţine, până la urmă, de faptul că mai devreme sau mai târziu fiecare dintre noi ajunge să cedeze.

SB: Am ajuns la final. Simți nevoia să ne mai spui ceva? E vreo întrebare pe care ai fi vrut să ți-o adresez?

BC: Fiţi voi. Nimic altceva. Fiţi voi, fără să vă fie teamă sau ruşine. Acceptaţi criticile, învăţaţi din ele, fiţi propriul vostru profesor pe care nu-l veţi găsi vreodată în vreo şcoală din lumea asta. Fiţi oameni. Dacă aş avea vreo întrebare pe care aş fi vrut să mi-o adresezi? Da. Una care să mă facă să spun dacă eu reuşesc exact ceea ce i-am îndemnat pe alţii să facă. Şi răspund sincer: nu, şi învăţ în fiecare clipă a vieţii mele din asta. Face parte din a fi om.

 

sursa foto Arhiva AdLittera

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 392