De vorbă cu scriitoarea Ioana Pârvulescu. ”Publicul poate fi educat într-un singur fel: prin cărți pasionante”

Pe scriitoarea am întâlnit-o la dezbaterea între scriitorul Ovidiu Nimigean, prozatoarea Adriana Bittel și jurnalista Simona Sora, despre vizibilitatea literaturii române în străinătate și despre traduceri literare, la Casa FILIT. S-a nimerit cum nu se putea mai bine și discuția, și întâlnirea cu , căreia i se va înmâna în noiembrie Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene, pentru volumul Viața începe vineri (Humanitas Publishing, 2009). Am invitat-o la standul-atelier de creație Scrie-ți povestea în Iași, ne-am lăudat cu faptele noastre de vitejie narativă și am să

 IMG_3730

SB: Încep prin a vă felicita pentru premiul primit din partea Uniunii Europene. Noi, cititorii, ne-am bucurat enorm pentru el. Cum l-ați perceput?

: Pentru mine a însemnat foarte mult din toate punctele de vedere. Prima mare bucurie a fost că, într-un fel, acest premiu luat în străinătate, care încă nu s-a decernat, se decernează la sfârșit de noiembrie, a fost dublat de un premiu și mai mare, luat în țară – metaforic vorbind – pentru că  prieteni și nu numai, cunoștințe, colegi de la care nu mă așteptam mi-au dat asemenea semne de participare și de bucurie, ca și cum aș fi dat un gol. Chiar mi-a spus cineva: ”parcă a dat România gol în calificări”. Acest sentiment este cu totul nou pentru mine. Sigur, primesc de la foarte multă lume mesaje de ziua mea, prin sms ori mail, dar de data asta a fost și mai și. A fost într-adevăr o explozie de bucurie care pentru mine a reprezentat adevăratul premiu. Dincolo de asta, însă, a fost un ajutor nesperat. Firește, ca orice autor, cred în cărțile mele. Cei care spun că nu cred în cărțile lor, nu sunt scriitori pentru că fiecare scriitor crede în cărțile sale. Unii fac exces de modestie, nu știu, nu judec pe nimeni, fiecare își caută o modalitate de a se plasa în lumea literară, care e o lume foarte complicată. Mai întâi, scriitorii sunt foarte individualiști, așa și trebuie să fie. Fiecare își caută calea. În orice caz, părerea mea este că nu există scriitor care să nu creadă în cărțile sale cât decât și, indiferent cum și le judecă, le dorește binele.

SB: Iar un premiu de genul ăsta…

I.P.: Un premiu de genul ăsta înseamnă bine pentru cărțile tale. În plus, e un noroc absolut nesperat. Nu prea cunosc jocurile literare, extraliterare, mai precis, și atunci nu m-am interesat niciodată. Se pare că unii oameni știau că există acest premiu, în timp ce eu nu aveam habar, iar vestea m-a nimerit  în Grecia. Nu am laptop, eram deconectată complet de lume și am primit un sms prin telefonul la care nu răspundeam și îl țineam mai mult închis. A trebuit să împrumut un laptop de la prieteni și să aflu despre  ce e vorba. Am fost anunțată astă vară, dar nu mi-a venit să cred până când a venit anunțul oficial, la Goteborg, în septembrie. Este o mare bucurie mai ales că te face vizibil. Nu neapărat pe tine, nu asta ar fi marea bucurie, cât cărțile tale. Le dă o șansă. Până la urmă, este oarecum ca în viață: trebuie să ai și un pic de șansă, altfel, este degeaba orice calitate. Dacă aș vrea ca aceste două titluri să fie luate în seamă este pentru că eu cred în personajele din acea epocă. Mi se par cumva de mai mare adâncime decât personajele din zilele noastre.

SB: Și sunt și mai greu de creat…

viata incepe vineriI.P.: Sigur, necesită un decor adecvat. De exemplu, pornind de la nume, orice detaliu este relevant. M-am amuzat foarte mult urmărind filmele de epocă  sau citind cărțile a căror acțiune se petrece în acea epocă (nu sunt multe) – cărți scrise azi, bineînțeles – și descoperind că au detalii greșite, anacronisme sau lucruri imposibile pentru momentul în care se petrec. Am văzut și filme în care, dimpotrivă, am observat că lucrurile erau foarte bine puse la punct, cu detaliile la locul lor.

SB: E posibil ca, având în vedere că detaliul vizual este mult mai ușor de depistat, chiar și de neofiți ca mine, realizatorii de filme să fie mult mai atenți la detalii, în momentul în care se întorc în epocă, decât scriitorii care trăiesc cu impresia că se pot strecura?

I.P.: Cred că motivul este altul. Un film presupune investiții mult mai mari, motiv pentru care există mai multă ”cenzură”, în sensul bun al cuvântului, așteptările sunt mai mari și se iau mai în serios filmele. Un scriitor scrie de capul lui, un editor poate fi neavizat sau neatent.

SB: Revenind la volumele dumneavoastră, vă pot spune, în numele cititorilor, că  proza Ioanei Pârvulescu a fost îndelung așteptată. Premiul Uniunii Europene a însemnat  o victorie  dublă: o dată pentru că e vorba de Ioana Pârvulescu și o dată, apropo de discuția la care am asistat mai devreme (n.ed. Adriana Bittel și Ovidiu Nimigean discutând despre vizibilitatea literaturii române în străinătate), pentru că asta ar însemna că literatura română devine vizibilă.

I.P.: Pentru mine e o mare bucurie și sunt de acord că, exact cum s-a spus, dacă s-ar traduce 200 de titluri, ar crește posibilitatea să se găsească și cele 3-4 volume care să sporească vizibilitatea literaturii române, nu doar pe cea a unui singur autor. Programul de traduceri început de ICR-ul lui Horia Roman Patapievici trebuie neapărat continuat, pentru că era bine gândit, nu cu o comisie sau un juriu care este, în mod categoric, subiectiv. Programul era simplu: un editor din străinătate e de acord să publice o carte românească, una care i-a fost recomandată ori s-au tradus pagini din ea – nu e greu să traduci un capitol-mostră, iar ICR-ul finanțează traducerea. Nu era niciun joc de interese, nu încăpeau subiectivități, era un lucru obiectiv, bazat pe cerere. În momentul în care o editură din străinătate cere o carte, nu cere o carte care să îi rămână în depozit, ci una în care credea editura cu pricina. Că se înșela sau nu, era treaba ei, dar vorba e că era un dat obiectiv. Pe când povestea cu juriile, eu nu cred în ea. Juriile sunt adeseori subiective. Uneori o nimeresc, alteori, nu, dar legea asta a cererii și ofertei e sfântă, e verificată de atâția ani.

SB: Bine, asta mai implică un detaliu ”mărunt”, despre care discutam recent cu prieteni ai mei: cum se educă publicul? S-ar putea să nu știe ce să ceară. Cum educăm publicul, să știe ce să ceară?

I.P.: Bine, nu publicul, ci editorii erau cei care acceptau sau nu un titlu.

SB: Corect, doar că editorii se ghidează după ce se vinde și ajungem din nou la ce ne doare cel mai tare. Cum educăm cititorii?

I.P.: Publicul este educabil. Asta este limpede, dar poate fi educat într-un singur fel: prin cărți pasionante. În momentul în care dai o carte care te obligă să o citești și, în același timp, este bună, nu un roman de consum de ultimă speță, automat ai educat o mare cantitate de oameni. Pentru asta, cred că cele mai bune cărți care ating acest scop sunt cele care sunt scrise pe mai multe niveluri, care pot fi citite și la un nivel obișnuit, banal, dar care oferă fiecărui tip de cititor alt tip de satisfacție și de desfătări literare. Bine, nu e ușor să scrii o astfel de carte.

SB: Asta voiam să spun. O astfel de carte este ideală, dar mi se pare foarte greu de scris. Ați câștigat pariul ăsta, confirmat de premiul oferit de Uniunea Europeană. În aceste circumstanțe, sunteți omul potrivit să ofere câteva recomandări participanților la Concursul de debut literar ”Incubatorul de condeie”, aflat la ediția a 4-a și în plină desfășurare. De ce trebuie să se ferească un debutant sau la ce trebuie să se aștepte?

I.P.: Debutantul trebuie să se judece cu ochiul cu care judecă și cărțile pe care le citește. După ce și-a scris cartea, să o citească cu ochiul rău cu care citește cartea nu știu cui. Să se pună într-o piele străină și să se judece cu un ochi rău. În momentul acela, dacă e de salvat cartea pe care a scris-o, o poate salva ușor, tăind paragrafele plicticoase sau care devin ridicole, adăugând niște lucruri, mă rog, sunt diverse metode. Pe de altă parte, dacă e o carte proastă, poate e mai bine să o lase în sertar și să mai scrie una mai bună.

Alt sfat este să nu se lase dus de valul modei. Atunci, succesul poate fi facil, dar de scurtă durată. Într-un fel, nu e rău nici un asemenea succes, dar, de cele mai multe ori, dacă te iei după mode care nu îți sunt proprii, îți strici cărțile. Al treilea sfat este să nu scrie înainte de a citi totuși suficient. Sunt scriitori care abia au învățat să scrie și uită să mai citească și scriu primul lucru care le trece prin minte. Caragiale spunea că, pentru românul care a învățat să scrie și să citească, cel mai greu lucru e să se abțină să scrie.

Uită să mai fie cititor. Atunci, trebuie să ne întoarcem cuminți la lectură.

Cărțile ne așteaptă pe toți.

SB: Mai primim proză de la dumneavoastră?

I.P.: Aș spune că aproape cu siguranță. (n.ed. zâmbește ștrengărește)

 

A.

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007) este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 164

Comentarii

  1. Virginia Georgescu spune:

    Felicitari,Semne bune ! Felicitari, Andreea !

    1. vă mulțumim frumos!