Antonio Muñoz Molina – Iarna la Lisabona

iarnalisabona1Închipuiţi-vă un film alb-negru al anilor ‘40 sau poate ’60 sau ’80 sau… nu contează foarte mult perioada, pentru că lumea creată de Antonio Muñoz Molina în Iarna la Lisabona poate fi plasată aproape oriunde în timp, importantă este atmosfera.

Iarna la Lisabona este o poveste de dragoste obsesivă, ca o nesfârşită improvizaţie de jazz, care se ţese între trei oraşe: San Sebastián, Madrid şi Lisabona. De altfel, jazzul chiar e prezent în carte şi impune ritmul schimbător în care e scrisă. Un pianist care se îndrăgosteşte de o femeie căsătorită, un tablou de Cézanne care dispare, un traficant de tablouri, urmăriri pe străzi întunecoase şi lucind a ploaie, baruri înecate în fum şi lumină difuză… din toate astea se compune istorisirea poveştii care te acaparează, pentru că simţi cum intri şi tu în atmosfera creată de Antonio Muñoz Molina.

Impresia de lume suspendată undeva într-un timp oarecare e dată şi de felul în care sunt spuse întâmplările. Există mai multe versiuni, mai multe voci care povestesc, iar unele întâmplări nici nu se ştie cum s-or fi petrecut în realitate, o recunoaşte chiar autorul-narator…

Personajele sunt minuţios construite, deşi îţi dau impresia că sunt mai mult conturate, ca un desen în creion. Artistul singuratic, femeia fatală, gangsterul enervat de discuţiile despre filme şi cărţi, pe care nu le înţelege… La fel e şi povestea de dragoste, care mai mult se insinuează, e mai degrabă închipuită, pentru că protagoniştii ei îndrăgesc mai mult ideea de iubire care se naşte între ei graţie sufletelor care caută un punct de sprijin şi nu iubirea ca atare.

Dincolo de poveste în sine, romanul lui Antonio Muñoz Molina, etichetat drept unul postmodern, este unul despre căutare, despre identitatea pierdută, despre rătăcirea în societatea modernă, care nu mai oferă acel simţ al apartenenţei de cândva. Distanţa dintre indivizi, nevoia constantă de altceva şi de altcineva sunt proiectate prin distanţa fizică dintre personaje, prin alergătura dintr-un oraş în altul, prin nevoia de identificare cu un alt loc şi nu cu cel în care se află. De altfel, inclusiv plasarea poveştii în baruri şi în hoteluri întăreşte aceeaşi idee a dezrădăcinării, a unei identităţi fluide, mereu în schimbare, pentru că acestea sunt locuri de tranzit, spaţii în care stabilitatea şi intimitatea sunt unele artificiale. Sentimentul de libertate alternează cu anxietatea, înstrăinarea nu dispare odată ce ajungi într-un nou loc, la care ai visat, ci reapare. Senzaţia că vrei să aparţii şi nu poţi este dominantă. Este drama artistului care nu-şi găseşte locul, singurătatea lui, nevoia resimţită de el de a căuta, de a rătăci fără o direcţie anume, nostalgia lui după ceva ce, de fapt, niciodată nu a avut.

Totuşi, nu avem de-a face cu scriitură foarte serioasă, foarte gravă. Tot acest motiv al căutării, al veşnicei nemulţumiri şi al nesiguranţei este redat cu ironie, chiar cu cinism. Inclusiv finalul cărţii oferă o falsă finalitate, deoarece, în ciuda faptului că lucrurile se aşează, cumva, personajele nu reuşesc să dobândească certitudinea după care alergau, rămân în aceeaşi stare de in-between. Ambiguitatea, prezentă pe tot parcursul poveştii, nu dispare.

Iar jazzul, cum spuneam, e prezent în carte nu doar prin muzică în sine, nu doar prin pianistul erou principal, ci şi prin ritmul în care aflăm povestea, când lent, când alert, ca în romanele poliţiste, când sincopat, când şoptit. Până când lucrurile se aşează, se leagă, afli ce voiai să ştii, iar la final te simţi ca un spectator al unui film clasic, film noir, spun unii, aprinzi o ţigară, iei un pahar cu gin şi ieşi pe balcon, încercând să îţi închipui oraşul obsesiv al lui Antonio Muñoz Molina: Lisabona.

Cartea are şi o ecranizare, din 1992, realizată cu participarea lui Dizzie Gilespie.

 

Autor: Antonio Muñoz Molina

Editura: Leda

Anul apariţiei: 2009

Număr de pagini: 256

ISBN: 978-973-102-240-6

Preţ: 39 lei

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Dorina Tătăran
Colaborator SB

Traducătoare de literatură la o casă importantă de editură din România, Dorina a fost premiată în 2012 la ediția a III-a a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, secțiunea Proză scurtă. Este o fidelă cititoare de „sud-americană”. Scrie proză scurtă dar se ferește să publice (încă). Iubește cafeaua și florile.

Număr articole publicate : 176