Anexa 1 la Dosar de scriitor: Radu Paraschivescu

despre radu – omul cu umor

cu un păr negru și țepos, demn de strămoșii paraschivi, cu niște ochi pătrunzători, apare pe ecran sau la o lectură. postura lui izvorăște dintr-o timiditate pe care cu timpul a reușit să  și-o țină în frâu. în timpul armatei din era comunistă, umorul constituia o armă de supraviețuire. ca să nu disperi, erai nevoit faci bancuri, să transmit bancuri, să participi la lungi sesiuni de glume, ca, în loc să plângi, să râzi, dar adesea râsul putea fi unul isteric, de eliberare a plânsului, o reactive lipsită de bărbăție, nu puteai să dai la iveală o umbra de slăbiciune – așa cum cum cântă pe șleau și dan bittman, fostul meu coleg de “liceu german” din bucurești, când susține cu orgoliu masculin că rar mai plâng bărbații, dar se mai întâmplă, așa că s-a hotărât să comupună o melodie, un elogiu bărbăției dezgolite.

radu paraschivescu,  alături de alt anglist de forță, mihnea gafița, erau printre colegii mei de armată ce excelau la acele bancuri englezești la care râzi pe sub mustață, dacă o ai, și, așa, pe sub buze, dacă nu port mustați: bancuri zise din scurt, în scurt, ca și cum n-ai prinde de veste că iese cuvântul pe gură, dar el a fost slobozit în eter și te trezești deodată râzând și știi că nu ești nebun. trebuie să fie ceva cu sorgintea și în familie sau într-un grup de prieteni în școală, sau din înclinația proprie, formată în timp, spre umor, care este o reală neacceptare a realității și gomflarea sau dezumflarea ei în caricaturi verbale.  cum își afirma henri bergson teza sa asupra cauzei râsului în eseul filosofic “le rire”: le comique: du mécanique plaqué sur du vivant.  așa că radu este înarmat nu cu o energie dedicată unei lupte de clasă, de pe vremurile comuniste pe care le-a cunoscut pe îndelete, ci unui război dus pentru flagelarea prin umor a lumii și oamenilor. niciodată însă umorul său nu este malign, ci mai degrabă o mângâiere benignă a ceea ce marele caragiale numește „lanțul slăbiciunilor”, căutând să scoată la lumină, nu să îndrepte un deget acuzator spre lucrurile și oamenii pe care îi examinează sub lupă. pentru cei ce pricep unde bate, căci el nu dă cu toporul, ci taie cu un cuțit, dar fără dureri și fără să curgă sânge. un reprezentant de toată lauda al culturii anglo-saxone ca stil și parfum, adesea este caracterizat – în luările de poziții, dar și în scrieri – de understatement, iar numai comoditatea înnăscută îl face să nu devină un stand-up comedian de forță. poate este singurul – alături de tizul său radu banciu, care folosește același palier umoristic și în cazul comentariilor sportive – la care excelează prin substanță în toate comentariile sale privind deriva și succesele sportive ale româniei, cât de puține ar fi ele la număr. ceea ce însă la ajunge adesea la un cinism bine temperat datorită apropierii spirituale de cultura franceză și a datelor persoanele – vezi comentariile sale alături de la canalul „eurosport”, ani de zile, privind dopajul cicliștilor -, nu se întâmplă niciodată la radu paraschivescu: prin natură, lui i se pare suficient să flageleze, fără să răpună. să lase loc unei tăceri semnificative, după o afirmație glumeață, atât cât omul să se dumirească, să gândească mai departe. el nu are nevoie de victime. căci o glumă bine țintită este suficientă în sine. a bon entendeur, salut!

Notă informativă și atașată ca Anexă la Dosarul de urmărire literară semnată de Peter Sragher

n.r. ultima filă din Dosarul se află aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2884