rescriere cu Daniel D. Marin – v7

Rita Chirian: “Existenţa literară” rămâne un deziderat, iar imperativul, supravieţuirea literară, se va hotărî, probabil, peste câteva decenii şi, nu-i aşa?, extra muros.

 

 

: Te retragi (sau te retrăgeai…) cotidian la ţară şi ultima oară când te-am văzut mi-ai vorbit frumos despre nişte copii şi deloc despre literatură. Care simţi că sunt lucrurile care se află în centrul sistemului tău de referinţă, cum comunici, cu cine (le) comunici?

Rita Chirian: Nu a fost o retragere voluntară, ci una dictată de stringenţe profesionale. Şi, mai degrabă, un accident fericit. Dar, cu siguranţă, a fost una dintre experienţele care m-au redimensionat: ce-ar fi fost Ioan Es. Pop fără Ieudul lui? Acum, din pricina aceloraşi volute, am părăsit spaţiul acela exotic. Dimineaţa, nu mă mai întâmpină nici copiii libertăţii, nici vulpi sau ulii, ci copii igienizaţi până la dezumanizare. Iar literatura cred că nu trebuie disecată ori verbalizată teoretic şi arid, ci, pur şi simplu, trăită cu un soi de extaz egoist şi intim; şi viaţa – trecută nud şi hipertrofiat în text. Cât despre un sistem imobil de referinţă, trebuie să-ţi spun că existenţa mea e scindată. Diurn şi nocturn. Eul meu „solar” se anclanşează firesc după principii pozitive, echilibru factice, ritmicitate, după un anume manierism care mă organizează aproape fără cusur, în vreme ce lupta, adevărata mea luptă, o port cu jumătatea mea dionisiacă, sfâşiată, ciclotimică, anxioasă, abisală, contradictorie, suicidară, mizantropă, implozivă. Iar când dionisiacul muşcă din mine, dinamitez punţile către realitate. Toate punţile.     

 

DDM: Când ai avut prima oară sentimentul că realmente exişti literar?

RC: “Existenţa literară” rămâne un deziderat, iar imperativul, supravieţuirea literară, se va hotărî, probabil, peste câteva decenii şi, nu-i aşa?, extra muros. Conturul meu e, încă, unul ambiguu, coagularea – înceată, lentoarea – burgheză…   

 

DDM: Când scrii o faci pentru a abandona o lume sau pentru a o aprofunda?

RC: Cred că schimbul e mutual. Părăseşti pentru a cuceri, cucereşti pentru a abandona, abandonezi pentru a regăsi. Mă lepăd de realitate pentru a-i transfera reziduurile în ficţiune şi mă reîntorc în viaţă flămândă ca un câine. Dacă e să-ţi răspund printr-o butadă de matineu, o abandonez aprofundând-o.     

 

DDM: De ce i-a răsucit Rita gâtul Miurei şi de ce-a păstrat o tăcere înfiorată?

RC: Ei, aici ar trebui să-ţi răspund pe pagini şi zile întregi şi, de cele mai multe ori, aş fi nevoită să eufemizez şi să plasticizez. Dar tăcerea Ritei e mincinoasă, fiindcă şi Sevrajul, şi Poker face, şi cele două-trei volume la care lucrez acum vorbesc, polifonic şi multiform, despre cele două entităţi textuale pe care le-ai pomenit, despre identitatea, feminitatea, sexualitatea, mutaţiile şi transmutările lor.

 

DDM: Există programe speciale de scris poezie pe calculator şi par a fi din ce în ce mai performante. Ne vor priva de ceva?

RC: Spaima asta a morţii iminente a literaturii a mai bântuit de câteva ori în ultimele veacuri, iar acum e tot furtună într-un pahar cu apă. Siliciul nu miroase a carne de om, accidentalul şi perifericul nu sunt literatură, iar confruntarea dintre autenticitate şi artificial e competiţie pierdută. Restul e, evident, logoree.

 

DDM: În ce ţi-ar plăcea să te regăseşti peste 10-15 ani, sau, ca să spun altfel, care va fi următorul tău “basm cu zâne”?

RC: Propensiunile mele se îndreaptă mai degrabă înspre romanul negru decât spre feerii… Vreau să cred că peste 10-15 ani, cu puţin noroc, voi fi scris două-trei cărţi de care să nu-mi fie ruşine şi că încă voi mai avea entuziasmul şi egotismul de a crede în următoarele câteva.     

 

DDM: Dragă Rita, am ajuns la ultima întrebare dintr-o serie de 5 interviuri cu tineri poeţi şi poete… de fapt mici îndemnuri de a ne arăta aşa cum suntem noi. La concursurile de frumuseţe ştiu că într-un astfel de moment se cuvine o întrebare de maximă sinceritate şi, invariabil, răspunsul e peace in the world. Ţie ce ţi-ar plăcea să se împlinească nu peste 1000 de ani, nu mâine, ci chiar în secunda următoare?

RC: Mie mi-e, în general, teamă de etape încheiate, de rame, de poveştile închise. Dimpotrivă, exult căutând să reasamblez mereu aceleaşi jetoane de puzzle. Structural, sunt endemică şi retrospectivă, prospecţiile mele sunt obturate şi, de obicei, nevalide, aşa că nu-mi rămâne decât să scriu şi să trăiesc suficient de intens cât să-mi pot duce la nesfârşit jocul cu propriile mărgele de sticlă. Aşa că prefer zbaterea, intenţia, tatonarea, primele zile de dragoste cu tot ce-i vis şi amorf, iar nu accomplishment-ul.

 

 

_______________

revista Conta, nr. 5, ianuarie-martie 2011

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2671