Interviu cu Dorin Muresan

 

07-roman-serial

 

Am aflat că doi soți, care inițiaseră divorț, au renunțat la despărțire după ce au citit cartea. Cică bărbatul i-ar fi spus femeii: „am avut doar impresia că noi avem probleme”.

 

 

 

SemneBune: În 1966, la puţin timp după apariţia romanului Magicianul, John Fowles primeşte o scrisoare în care este rugat să explice semnificaţiile cărţii sale. Fowles răspunde scrisorii, şi spune că chiar dacă ar avea destul de mult timp liber, tot nu şi-ar explica creaţia. În 2012, Dorin Mureşan vorbeşte despre romanul său Gestul animalului mort, spunând că: Chiar dacă „Gestul animalului mort” este o carte groaznică, în unele zone aproape ilizibilă din pricina iadului în care este nevoit să coboare cititorul, ea totuși vorbește despre SALVARE. O salvare care nu s-a datorat SUPRAEULUI, cum îmi spunea foarte convins un psiholog, ci unui act divin. Am scris acest text ca să-l șterg din mine. S-a șters. Acum, e pe hârtie. Cititorul trebuie sau nu ajutat?

Dorin Mureșan: Fowles are dreptate. Nu și-ar explica creația pentru că nu ar avea cum. Nici eu nu am cum să explic ceea ce scriu pentru simplul fapt că nu pot. Abia după ce a ieșit cartea de sub tipar, abia după ce am răsfoit-o, mi-am dat seama că folosesc o imagine foarte interesantă atunci când descriu relația mea cu Dumnezeu, și o folosesc nu doar într-un loc, ci în fiecare parte a cărții. Nu am cum să explic semnificațiile acelei imagini și nici cauzele apariției ei. Da, cititorul trebuie ajutat. La fel cum și scriitorul trebuie ajutat. Trebuie să existe o colaborare între cei doi, chiar dacă scriitorul, în singurătatea lui, atunci când scrie deci, oferă coordonatele acestei colaborări.

 SB: Înainte de a începe lucrul la acest roman, undeva prin 2011, îmi spuneai pe facebook că timp de şapte ani nu ai scris nimic. Ce s-a întâmplat înainte de aceşti şapte ani şi ce s-a întâmplat ulterior? Nu ne dezvălui însă nimic din aspectele pe care le-ai tratat în Gestul animalului mort.

DM:  Înainte de acești șapte ani, înainte de 2004, de fapt, aveam două cărți publicate și colaboram cu Tribuna și Bucovina literară. Prin 2004 am scris și romanul Orașul nebunilor și tot atunci aveam și manuscrisul poemului delahoya. De fapt, din acesta citisem la cenaclul Euridice și luasem câteva palme cât se poate de binevenite. În 2004 am publicat ultimul text în Tribuna și de atunci nu am mai pus mâna pe vreo carte și nu am mai scris absolut nimic, până la finele anului trecut, 2011.  În 2006 s-au născut gemenii mei și tot atunci am început extinderea casei, atât pe verticală cât și pe orizontală. Celelalte aspecte sunt în carte.

 SB: Trei țigări cunosc pe lume/Kent, Malboro și Carpați/ele sunt cele mai bune/și vă rog să le fumați (Gestul animalului mort, p.8). Ce alte amintiri anecdotice din epoca de aur mai păstrezi și pe care nu le-ai inserat în roman?

DM: Era să fiu omorât la coadă la tacâmuri de pui.Dar nu-mi amintesc nimic cu neplăcere.  De fapt, pe mine comunismul nu m-a atins. Nu avea cum. Am trăit într-o reverie continuă.  Tot ceea ce am construit în jurul meu e ca să mă țină legat de realitate. Cred că de aceea am avut și încă am succes în intermedierile imobiliare. În naivitatea mea, cred că totul e posibil și reacționez ca atare. Și culmea e că totul devine posibil. Aș putea fi bun de reclamă la viață.

SB: Dacă citești doar primele 20-25 de pagini din Gestul animalului mort, ai impresia că te afli în fața unui jurnal rescris cu imaginile de atunci și cu tehnica de acum. Care ar fi rolul acestor prime 20 de pagini în economia romanului?

DM: Exact despre naivitatea pe care am amintit-o mai sus vorbesc în aceste 20 de pagini. Despre faptul că traumele, indiferent de forma lor, nu au lăsat urme serioase. Pentru că, ceea ce e în părțile 2, 3 și 4 (evit să folosesc ideea de capitol, nefiind vorba despre un roman), nu e justificat de ceea ce e în prima parte.  Dacă aș fi început cu partea a doua, mulți și-ar fi zis: ăsta când era mic a avut probleme serioase. J După cum ai văzut, din prima parte, nu am avut decât foarte puține probleme. Ba aș zice că mereu am fost undeva în afara lor, chiar și-atunci când am avut.

SB: Într-una dintre sărbătorile de Paște, trupa de teatru m-a ales să joc rolul lui Iisus, A fost minunat. În dimineața aceea splendidă m-am întors acasă foarte rotund, cu fața plină de zâmbet. Tatăl meu deja îmi decisese viitorul. Eram numai bun de popă (p.19). Cum ar comenta cititorul Dorin Mureșan un asemenea pasaj, plin de candoare dacă ar fi fost scris de altcineva?

DM: bietu’!”

 SB: Pasajul următor m-a răscolit profund. L-am recitit de vreo 5-6 ori. Încerc să-l redau integral:

Citesc golurile celorlalţi ca pe nişte cărţi. Sunt psihotic şi râd. Sunt meta, trăiesc starea limită zilnic, înţeleg viaţa, vreau să trăiesc, mi-e frică de toţi, mi-e frică de mine, caut ceea ce am găsit, găsesc ceea ce nu caut, simt că pământul este minuscule, îngrop şi dezgrop lumea, am cancer, am SIDA, sunt dement, am ulcer, sunt internat în spital, mor zilnic, zbor zilnic, îmi remuşc păcatele, simt pacea, fut până când femeia de sub mine plânge, beau până când ajung la evanescenţă, scriu zece pagini pe zi, itesc tot timpul, dorm tot timpul, redactez acte oficioase, iubesc până la moarte, urăsc până la moarte, sunt deprimat, sunt cumplit de deprimat, sunt fericit, sunt cumplit de fericit, citesc, scriu, citesc, scriu, scriu, scriu, scriu… ca să nu râdă Dumnezeu de mine. Vezi poete, de aia! Pe mâine! (p.77-78)

De ce am impresia că din momentul acesta, romanul îţi scapă uşor de sub control şi că te controlează mai mult el pe tine decât tu pe el?

DM: Pentru că mă controlează total. Această parte a doua a fost scrisă undeva prin 2003, când treceam prin reșuta drogurilor. Aveam schizofrenie paranoidă indusă de canabis și scrisul era singura soluție. E greu să definești ce simți atunci când ești schizofrenic, dar îți pot spune că aveam toate fobiile, nu puteam să fac nimic, când luam cuțitul în mână eram convins că urmează să tai gâtul fiului meu și mă țineam departe de orice lucru care ar fi putut deveni o armă. Dacă, spre exemplu, mergeam în vizită la cineva la bloc, și stătea la etaj, mă țineam de mobilier ca să nu mă arunc. Nu puteam sta la coadă pentru că aveam senzația că vor să mă-nșele sau să îmi vândă ceva care să mă omoare… era teribil și contrariant, pentru că știam că nu e adevărat, dar nu puteam controla ideile care săreau coarda prin capul meu. De-abia mai existam în lume, iar seara intram în depresii maniacale. Când scriam, mă lăsam condus de text și reușeam să fiu tras afară din acea manie de a gândi totul, până la obsesie. Prin urmare, ai dreptate să simți asta, și probabil că se simte de-a lungul întregii părți.

 SB: În ultimul capitol, Vântul, romanul curge tern cu experienţele sexuale plane şi plate ale personajului. Monotonia actelor sexuale, chiar dacă mereu e vorba de altă femeie, strică un pic aşteptările mele vizavi de, să zicem, primele 150-170 de pagini. Care ar fi atuul acestui capitol?

DM: Da, ai cheia în ultima scenă din genul celor amintite de tine. Vorbesc undeva acolo de femeia ca un pește aruncat pe sacul cu pești, ca un trofeu. Am gândit așa acest capitol ca să nuanțez că ceea ce am făcut în afara cadrului familial nu a fost ceva în care să mă implic, care să mă influențeze în vreun fel, ci ceva, cum să zic, pur instinctiv, pur carnal, fără emoție. Emoția apare în scenele domestice, familiale, și cred că între scenele acestea și cele la care te referi tu există o puternică stridență, cât să te râcâie. Religios vorbind, așa te naști din nou. Vântul din Evanghelia după Ioan (adică Duhul Sfânt) este cel care te răscolește, te dovedește vinovat, iar vina apare întotdeauna în miezul unei comparații stridente. Păcatul, așa cum l-am redat eu, este foarte provocator, foarte plăcut la privit și gustat. Când însă e pus lângă ceva frumos, ceva pur, neîntinat, păcatul te izbește prin urâțenie. Acesta e atuul acelei ultime părți.

 SB: Cine ar trebui să citească acest roman şi care sunt aşteptările tale în ceea ce îl priveşte?

DM: Cei care, în acest moment, sunt cum am fost eu în părțile 2, 3 și 4. Am aflat că doi soți, care inițiaseră divorț, au renunțat la despărțire după ce au citit cartea. Cică bărbatul i-ar fi spus femeii: „am avut doar impresia că noi avem probleme”. De fapt, ceea ce am scris este o confesiune, o mărturie, iar aceasta ajută pentru că încurajează, pentru că, deși în sine este oribilă, țintește spre schimbarea salutară.

 SB: Un blogger sau un cititor, pe numele său Ioan Alexandru Despina, a comparat romanul tău cu romanul de debut al lui Ryu Murakami, Albastru nemărginit, aproape transparent. Ţi se pare o comparaţie avantajoasă pentru romanul tău?

DM: Habar nu am. Nu am citit nimic scris de Murakami. Mulți zic de Bukovski, dar eu am citit doar o carte de Bukovski și nu mi-a plăcut. Am uitat-o imediat.Nu-mi plac cărțile în care limbajul e licențios iar scenele sunt explicite. Știu că sună ridicol, dar nu am scris cartea doar de dragul de a povesti porcăriile din viața mea. Nu am scris ca să te îndemn să consumi canabis… dimpotrivă, ca să-ți arăt unde poți ajunge din pricina canabisului; nu am scris ca să te-ndemn să bei și să conduci, ci ca să-ți arăt cât de jos te poate duce băutura etc. Mă avantajează comparația dacă Murakami scrie cu această miză. Dacă, în schimb, cartea îmi este asociată cu o carte ce nu are o miză morală și, de ce nu?, profund religioasă, nu mă avantajează. Am mai zis-o cuiva, cartea mea e un soi de Eclesiast modern, pre limba și așteptările tinerilor de azi. Îți arată că nu poți umple golul din tine, balonul acela, cu alte goluri, cu alte baloane, ci doar cu un plin, cu Dumnezeu. Este, în fond, o carte despre căutarea lui Dumnezeu. Și, după cum se vede, e important să îl cauți, pentru că așa îl lași să te găsească.

 SB: Limbajul poate fi o problemă pentru anumiţi cititori pudibonzi, şi nu mă refer aici la cei care consideră că autorul este mereu şi narator şi personaj. Cum ai convinge un astfel de cititor cu pedigree să se aplece asupra Gestului animalului mort?

DM: Cei care au o viață ținută în echilibru nu au nevoie de această carte.Nu i-ar ajuta cu absolut nimic. Dimpotrivă, i-ar tracasa inutil.

 SB: Ce urmează, literar vorbind, pentru Dorin Mureşan?

DM: Lucrez la ceva, foarte diferit. Am 35 de ani. Vremea copilăriilor s-a dus. E cazul să ne maturizăm.

sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat „Rock în Praga” în 2011 și „#kazim (contemporani cu primăvara arabă)” în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 392