Interviu cu Andreea Rau

Acest articol a fost publicat de Semn Bun pe 9.11.2012 în rubrica Interviu și are asociate următoarele etichete: , , , .

Andreea Rău: Editurile, aş zice eu, să privească puţin „peste gard” şi să ia exemplu cum se promovează cărţile în afara ţării noastre.

SemneBune: Când ai conștientizat pentru prima dată puterea literaturii?

Andreea Rău: Prima şi prima şi prima dată am descoperit puterea literaturii în clasa a II-a sau a III-a, când strângeam banii de buzunar şi mergeam la librăria comunistă de pe strada mea să-mi cumpăr cărţi. Prima carte cumpărată din „banii mei” a fost „Lassie se întoarce acasă” şi am citit-o în câteva ore. Apoi, prin clasa a VI-a am scris în vocabularul pe care-l ţineam în ghiozdan o poveste despre prietena mea cea mai bună/colega mea de bancă, o poveste secretă şi supernaturală. Din păcate, am uitat povestea şi-am pierdut vocabularul. Mi-ar fi plăcut să o recitesc acum.

SB: Ce a însemnat pentru tine concursul IDC II, concurs la care ai fost premiată anul trecut?

AR: A însemnat confirmarea talentului (dacă pot să-i spun aşa. Am voie, nu? Talent? Îmi permiţi să mi te însuşesc?) de care nu eram foarte sigură că l-aş deţine. Scriam, scriam, scriam, dar nu ştiam dacă e bine şi dacă există calitate în ceea ce fac. IDC mi-a confirmat “temerile”. Da, deci sunt sortită să scriu până când Alzheimer va da peste mine şi nu-mi voi mai găsi creionul și hârtia.

În plus, prin IDC, am cunoscut oameni minunaţi, pasionaţi de cultură şi care sunt implicaţi în proiecte interesante şi au planuri măreţe. Oameni simpatici, care în mod miraculos (în urma unor teste şi ritualuri de iniţiere, desigur) m-au primit cu braţele deschise în “organizaţia lor secretă” şi cărora le mulţumesc pentru prietenie şi pentru încredere.

SB: Care sunt autorii care te-au format ca cititor şi fără de care nu poţi concepe literatura?

AR: A.J. Cronin, pe care l-am citit şi recitit în nopţile fără somn începând cu 1995 şi până în zilele noastre, de câte ori am avut ocazia. “Castelul Pălărierului” arată de parcă ar fi supravieţuit războiului, o citesc în fiecare vară când merg acasă la ai mei şi cred că va trebui să cumpăr un exemplar nou.

Jane Austen, Daniel Defoe, Charles Beaudelaire, Mary Shelley, Ionel Teodoreanu, Hemingway, Melina Marchetta, Virginia Woolf, Andre Maurois.

Vlad Mușatescu, umoristul meu preferat, pe care dacă nu l-aţi citit în copilărie, nu e târziu nici acum. Nu înţeleg de ce a dispărut de pe piaţă şi se găseşte foarte greu, mai mult la anticariat decât în librării. Edituri, de ce lăsaţi eroii literaturii române să dispară?

SB: Te gândeşti să publici la un moment dat?

AR: Desigur. Dar bine zis, la un moment dat. Încă sunt la momentul în care mă documentez cu privire la subiectul pe care-l am în minte, subiect care îmi generează zeci de alte idei fără legătură cu cele iniţiale, idei care-mi distrag atenţia de la cartea pe care o am minte. Până mă decid eu asupra acţiunii, va mai dura (sunt o persoană foarte indecisă. Oferă-mi două opţiuni pentru orice subiect şi mi-ai dat de lucru pentru câteva luni).

Dar da, la un moment dat se va întâmpla. Presupun că se poate publica şi la 60 ani, nu?

SB: Cum ţi se pare piaţa literară din România şi cum crezi că ar putea editurile să atragă mai mulţi cititori spre literatură?

AR: Consider că nu este promovată suficient de bine. Nu sunt o persoană superficială, dar primul lucru care îmi atrage privirea într-o mare de cărţi dintr-o librărie, mai ales dacă nu caut ceva în mod special, este coperta. Editurile ar trebui să ştie că până şi coperta vinde, iar dacă ştiu asta deja, mă întreb de ce nu exploatează această parte. Ştim cu toţii că ambalajul vinde şi asta nu înseamnă că suntem ignoranţi. O altă problemă ar fi că în medie, cărţile au un preţ destul de ridicat raportat la salariile pe care le câştigăm. Nu orice cititor înrăit îşi permite să cumpere 60-70 de cărţi pe an, sau poate mai multe, în funcţie de câte doreşte să citească. Şi măcar dacă banii pe care-i plătim pe-o carte s-ar duce în buzunarul autorului, cel care a depus realul efort şi-i merită, dar nu se întâmplă asta. Oricum, cred că deja intru în alt subiect.

Editurile, aş zice eu, să privească puţin „peste gard” şi să ia exemplu cum se promovează cărţile în afara ţării noastre.

SB: Ce părere ai de scandalul iscat în jurul ICR-ului? Crezi că se poate face mai mult decât ironizarea asta continuă la adresa actorilor principali?

AR: Îmi displace profund acest subiect, aşa că mă voi abţine de la orice comentariu.

SB: Cum priveşti disputa dintre cartea tipărită şi cea în format electronic? Vor dispărea la un moment dat cărţile în format clasic, aşa cum estimează Bill Gates?

AR: Eu sper din tot sufletul să nu dispară complet cărţile pe hârtie. Nimic nu se compară cu a petrece două ore într-o librărie, să simţi mirosul de carte nouă. Dar sunt de părere că o carte în format electronic este mult mai accesibilă, ba chiar ceva mai ieftină. Mi-aş dori să nu existe dispute între cele două variante, dorinţa mea pentru peştişorul de aur este pacea mondială. Este loc pentru toate în lume. Personal folosesc un e-book reader, însă nu am renunţat să cumpăr cărţi din librării.

SB: Citeşti în metrou/tramvai? Ţi se pare că citind în ritmul acesta, al societăţii postmoderne-informaţionale, suntem mai superficiali, mai puţin atenţi la detalii?

AR: Nu cred că ritmul postmodern-informaţional ne face mai superficiali. Cred că fiecare îşi extrage ceea ce are nevoie dintr-o lectură, dar asta nu-l face mai puţin atent la detalii, ci mai concentrat pe ceea ce-l interesează.

Şi da, citesc foarte mult în metrou.

SB: Cum e să faci parte din echipa SemneBune? Cum ai primit, la început, această propunere?

AR: Propunerea a venit de la Arnoux Maz şi a fost foarte oportună, întrucât aveam nevoie de un proiect, ceva în care să mă implic. În plus, aveam nevoie de o comunitate care împarte aceeaşi pasiune cu mine, aveam nevoie de oameni în jurul meu care să vorbească despre cărţi şi să nu se sature niciodată de asta. Mai mult, am învăţat să scriu articole şi recenzii, lucru pe care nu l-am mai făcut până acum. Semne Bune, you rock!

SB: Se poate face jurnalism cultural în România? Avem public pentru aşa ceva?

AR: Se poate, sigur că da. Avem public şi l-am avut întotdeauna, trebuie doar să-i distragem atenţia de la talk show-urile politice şi de la emisiunile regizate şi să-i arătăm că există şi alternative.

 

SB: În final, recomandă o carte cititorilor SemneBune, o carte pe care ai citit-o anul acesta, de preferat chiar un autor român.

AR: Aş recomanda chiar două cărţi excelente din simplul motiv că mi-au lăsat senzaţia că se completează, un fel de „înainte de” şi „după”.

Prima carte: „Sunt o babă comunistă” – Dan Lungu, pentru că redă vremuri demult apuse, în care se stătea la cozi interminabile pentru ulei şi lapte (şi nu numai), fiind privaţi de orice urmă de informaţie, cu accesul tăiat la o viaţă normală.

A doua: „Namaste – un roman de aventuri spirituale în India” – Sega, deoarece descrie realist povestea omului care a supravieţuit comunismului dar care acum se simte copleşit de valul informaţional şi de stilul de viaţă alert, superficial, sec şi care luptă în continuare pentru supravieţuire.

Culmea, în zilele noastre nu stăm mai bine decât în perioada comunistă. Unii aleargă prin lume să scape de ei înşişi, alţii se întorc nostalgici cu gândul la trecut şi cu speranţa de a readuce vremurile de atunci.

 

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semn Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.