Cartea, între inspirație şi nemulțumire

Acest articol a fost publicat de Semnu' Bun pe 20.02.2012 în rubrica Interviu și are asociate următoarele etichete: interviu, scriitor.

Interviu cu publicistul Marius Ghilezan

Publicistul Marius Ghilezan, aidoma personajului său favorit din copilărie, Huckleberry Finn, este un spirit rebel, cu aventura în sânge. De la 15 ani l-a descoperit pe Victor Petrini din “Cel mai iubit dintre pământeni”. S-a simţit solidar cu el, în acel moment, văzând tragedia mamei sale, tot profesoară, obligată să meargă zece kilometri zilnic pe jos, pentru că nu a dorit să colaboreze cu sistemul. Şi ce ierni erau altă dată.

Marius Ghilezan este un un furios, un neadaptat și greu de mulţumit. Ar fi în prima linie a mişcării indignaţilor, dacă ar exista o asemenea mişcare pură, fără „intruzini şi securisme de doi bani”. A batjocorit sistemul, nu i-au plăcut gradele şi funcţiile. Fiind o fire rebelă, i se spunea „piticul atomic”, apoi „Revoluţia în direct.” Este un mic vulcan, care nu a căutat niciodată funcţii, privilegii, sinecure, pentru că nu a vrut să devină dator față de nimeni, cu nimic. Scriitorul este ghidat în viață de un slogan puternic, notoriu, care este vechi și actual, dar care i se potrivește perfect: Just do it!

Cartea l-a ajutat pe scriitorul Marius Ghilezan să treacă într-o altă lume.

„Mai precis, să evadez din cotidian. Contextul mă deprimă, naraţiunea mă inspiră. Îmi dă puteri, dacă visarea ar fi mitralieră, pe mulţi aş ciurui. Desigur, nu cer moarte, doar un pas înapoi. Eu am un acord mai mult decât sentimental cu lumea cărţilor. Cred că un om care nu a citit niciodată o carte este un bodyguard, chiar dacă poartă costume elegante şi se dă cu parfumuri înţepătoare.

Cartea mi-a dat întodeuna putere. Cu ea, poţi fi deasupra lor, a impostorilor care s-au urcat pe acoperişurile lumii, de unde nu se mai dau jos.

Cum m-am îndrăgostit de lectură? Magicul a fost întotdeauna stilul care atrage copiii spre lectură. Ştiţi cum se spune. E ca la femei. Greu prima oară. Când te-ai îndrăgostit prima oară vrei ca fiorii dragostei să se repete la nesfârşit.

Totuși, sunt prea puternic pentru ca un scriitor să-mi schimbe viaţa. Mi-a plăcut să călătoresc în lumea scrisului, chiar dacă la început nu i-am înţeles pe Vargas Llosa şi pe Marquez. Mama find profesoară de istorie-geografie, am citit totul despre ţările lumii. Era atunci o colecţie Meridiane. Lévi–Strauss mi-a deschis apetitul pentru antropologie.

Am avut o chimie specială cu Mircea Eliade. Tare mult mi-ar fi plăcut să-I strâng mâna, măcar o dată în viaţă.

Am moștenit cărți. Da. Multe cărţi vechi. Mulţi spun că deţin o avere. Amintirile şi valorile de familie nu se cotează la bursă. Apoi, cu trecerea anilor am cumpărat și citit tot mai multe. Acum biblioteca mea este plină de literatură, cărţi de specialitate (jurnalistică, psihologie, comunicare) şi cărţi religioase vechi, amintiri de la bunicul meu care a fost preot.

După ce citesc o carte și-mi place, o recomand prietenilor. Ce mă enervează e că nu le mai aduc înapoi. De câţiva ani ţin un caiet în care notez, împrumutaţii. Cât despre cărţile mele, acestea se plimbă liber. Cred că am peste 10.000 de exemplare vândute, ceea ce mă bucură. O minoritate calificată a dat un ban pe creaţiile mele.

Sunt sătul de prietenii care tot îmi cer cărţi. Ajuns la a şasea carte, obişnuiesc când le ofer un exemplar – la cerere – nu de plăcere, să-i întreb ce i-a marcat din cartea precedentă. Şi dacă îmi răspund că nu a citit-o, atunci scriu textul meu tip ştampilă: “Sper să nu mă răcesc în bibliotecă.”

Cărțile mele nu sunt abandonate pe rafuri. Biblioteca mea are fel de fel de farastlâcuri, lumini şi alte cele. M-a preocupat de mic copil să am o relație prietenoasă cu ele. Îmi fabricam singur tot felul de semne de carte. Şi pe atunci nu ştiam ce e origami. Uneori am folosit o vedere, o carte de vizită şi de multe ori și scobitori. Întotdeauna am evitat să rănesc paginile, să nu folosesc ceva dur, înțepător sau agresiv.

Am experimentat și biblioteca virtuală. Cărți electronice pe desktop, cititul pe internet… Şi am plătit un preţ. Mi-am schimbat de două ori ochelarii. Eu cred că internetul/cartea digitală a adus un public complementar, a smuls o parte consistentă din majoritatea neconsumatorilor de carte. Şi aici e marele câştig. Tradiţionaliştii nu vor pierde obicieiul de a răsfoi şi citit o carte cu erzaţ. Bunul meu prieten Ion Zubaşcu avea să spună că niciodată uneltele nu vor stăpânii uneltitorii.

Mi-amintesc cu plăcere când mergeam la BCU…

Acum, visez să am timp de Biblioteca Academiei, dar cotidianul îmi mănâncă bruma de timp.

Ritualul achiziției de carte se poate schimba. Da! Printr-o politică de promovare mult mai creativă. Discutam recent cu Stoian G. Bogdan despre cărţile de poezie şi publicul său restrâns, dar fidel. A terminat o carte intitulată: Dragoste. Păi cum să apară pe o filă velină, precum un roman? De ce oare editorii nu înţeleg că nu vând o poezie, ci o stare? Mai mult, acum lucrez la un volum de poeme de călătorie. Oricânt talent aş avea, nu pot comunica atât de concludent ca o fotografie. De ce să nu fie cărţile nişte obiecte bune de dat cadou, frumos lucrate, care să provoace gustul, nu să inhibe temătorii de literatură.

M-am îndrăgostit de scris, pentru că poţi ascunde prin naraţiune o serie de mesaje pe care nu le poţi transmite direct, fie din pudoare, fie din establishment.

Există un citat celebru cu care am rezonat: “În fond nu e importantă persoana mea, importantă e ideea legată de viaţa mea. Dacă această idee va triumfa şi dacă ea este îmbrăţişată de prietenii mei şi de opinia publică, apariţia sau dispariţia mea sunt secundare. Totul este să supravieţuiască o atitudine. Dacă aceasta va triumfa, dispariţia mea nu mai e semnificativă.” (Corneliu Coposu)