Confesiunile unui tânăr romancier

„Am inceput sa scriu romane in copilarie. Mai intii gaseam titlul, inspirat de regula din cartile de aventuri ale vremii, foarte asemanatoare Piratilor din Caraibe. Mai apoi desenam dintr-o suflare toate ilustratiile, dupa care ma apucam de cel dintii capitol. Cum insa dintotdeauna am scris folosind litere de tipar, incercind sa imit textele publicate, ma trezeam epuizat dupa doar citeva pagini si renuntam. Fiecare dintre operele mele era asadar o capodopera neterminata, ca Simfonia neterminata a lui Schubert.

La virsta de saisprezece ani, m-am apucat, desigur, ca orice adolescent, de scris poezie. Nu imi amintesc exact daca nevoia de poezie a constituit si cauza celei dintii (platonice si nedeclarate) iubiri sau viceversa. Combinatia a fost dezastruoasa. Insa, asa cum scriam odata – desi sub forma unui paradox enuntat de unul dintre personajele mele de fictiune –, exista doua soiuri de poeti: cei talentati, care isi ard propriile poeme la virsta de optsprezece ani, si cei lipsiti de talent, care continua sa scrie poezie intreaga viata” – acestea sint doar citeva dintre marturisirile pe care Umberto Eco le face in volumul Confesiunile unui tinar romancier, o retrospectiva a activitatii sale de scriitor.

Umberto Eco si-a publicat primul roman, Numele trandafirului, cind avea aproape cincizeci de ani. Dupa trei decenii, Confesiunile prezinta modul in care isi construieste operele, de la alegerea perioadei si a locului unde plaseaza actiunea pina la „asamblarea” imaginilor si a episoadelor. In imbinarea de real si imaginar sint prinsi si cei aflati in afara acestor lumi inventate. De ce ne impresioneaza lacrimile unui personaj? In ce masura Anna Karenina, Gregor Samsa si Leopold Bloom „exista”?
Eco face o subtila analiza a operei literare, surprinzindu-ne din nou cu teoriile sale despre arta fictiunii, placerea lecturii si puterea cuvintelor.
Editia in limba romana a volumului apare saptamina aceasta la Editura Polirom, in colectia „Plural”, in traducerea Ioanei Gagea.

Scriitor, profesor de semiotica, Umberto Eco este unul dintre cei mai importanti ginditori contemporani. A scris romane, studii de semiotica, estetica si teorie literara.
Umberto Eco s-a nascut la Alessandria (Piemont) la 16 ianuarie 1932. A urmat cursurile Universitatii din Torino, luindu-si licenta in estetica. Din 1971 este profesor de semiotica la Universitatea din Bologna. Conduce revista VS. Quaderni di studi semeiotici. In anii ’60 a fost unul dintre exponentii de frunte ai avangardei culturale italiene, numarindu-se printre fondatorii revistelor Marcatre si Quindici. Din 1959 este consilier editorial al celebrei edituri Bompiani. A primit numeroase premii si distinctii culturale, inclusiv Legiunea de Onoare (1993). A predat la cele mai faimoase universitati din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste cincizeci dintre ele. A scris romane (Numele trandafirului, 1980, Premiul Strega, 1981, si Premiul pentru cea mai buna carte a anului; Pendulul lui Foucault, 1988, Premiul Bancarella; Insula din ziua de ieri, 1994; i, 2002; Misterioasa flacara a reginei Loana, 2004; Cimitirul din Praga, 2010), studii de semiotica, estetica si teorie literara (Opera deschisa, 1962; Apocaliptici si integrati, 1964; Poeticile lui Joyce, 1966; Structura absenta, 1968; Formele continutului, 1971; Tratat de semiotica generala, 1975; Cum se face o teza de licenta, 1977; Lector in fabula, 1979; Semiotica si filosofia limbajului, 1984; Limitele interpretarii, 1990; Sase plimbari prin padurea narativa, 1994; Despre literatura, 2002), eseuri (Kant si ornitorincul, 1997), articole (reunite in volumele Jurnal minim, 1963; Al doilea jurnal minim, 1990; Secretul Minervei, 2001). Din opera sa, Editura Polirom a publicat volumele In ce cred cei care nu cred (in colaborare cu Carlo Maria Martini, 2001, 2011), In cautarea limbii perfecte (2002), Numele trandafirului (2004, 2010, 2011), Misterioasa flacara a reginei Loana (2004), Pendulul lui Foucault (2005), Trei povestiri (in colaborare cu Eugenio Carmi, 2005), Cum se face o teza de licenta (2006), Baudolino (2007), Limitele interpretarii (2007), Apocaliptici si integrati. Comunicatii de masa si teorii ale culturii de masa (2008), A spune cam acelasi lucru. Experiente de traducere (2008), Insula din ziua de ieri (2009), De la arbore spre labirint. Studii istorice despre semn si interpretare (2009), Kant si ornitorincul (ed. a II-a, 2010), Cimitirul din Praga (2010) si Cum ne construim dusmanul (2011).